Cînd citeşti din „Biblie” ( recte, G. Călinescu), realizezi că marii autori – cel puţin, cei dragi sufletului & minţii mele – avea „apucături” de-un ludic scandalos. Am mai spus-o : ceva din secvenţele chisnovate, evident, aparţineau giumbuşlucarului Călinescu, dedat umorului ca orice mare intelectual.
Altfel, cum să poţi crede că-ntr-o monumentală istorie a literaturii, încap atitudini scandaloase, pe care elevii ar fi bine să le citească…cam după ce-au terminat liceul! Să vă reamintesc , pe scurtătură, cine era Ion Creangă, în viziunea mucalitului critic: candidat la popie care chefuia-n cîrciumi; hoţ de alimente; artizan al „poştelor” puse la picioare; erotoman; practicant al nudismului (stradal) nocturn; buruienos la vorbă; abandonat de nevastă; în permanent conflict cu şefii; trăgător cu puşca-n ciori; bulimic & beţivan ş.a.m.d.
Consternant de-a dreptul apare portretul lui Ion Luca Caragiale, realizat de acelaşi genial „pictor” : cine ar citi paginile dedicate ilustrului comediograf în Istoria…, fără a şti şi numele autorului, ar crede că ne aflăm în faţa unui manuscris necunoscut al lui Hasek sau Urmuz, şi nu într-un sobru capitol de lucrare ştiinţifică : nenea Iancu, deci, zice Călinescu, era „zglobiu ca un palicar, gălăgios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator.[…] Puţin rudă cu Pampon şi Crăcănel”.
Prietenii şi-l amintesc după „calapodul” Girimea & Madame Piscopesco. La Timpul îşi scria articolele călare pe un cal de lemn ( ce i-ar fi plăcut ideea lui Tzara, iubitorul de dada!). Lui Beethoven îi spunea Babacul. Cînd copiii lui nu-l lăsau să scrie, urla la ei înfricoşător „Bag cuţitu-n voi!”. La căpătîiul unui creditor, după ce pupă ţeasta arghirofilului, le rînjeşte babelor ce vegheau mortul : „Eu l-am omorît!”. Uneori, juca polca vieneză – dar nu oricum, ci-n atitudine de…tirolez! Pehlivan , mitocan , Nastratin etc.
Nici „veselul” Alecsandri nu scapă de eticheta de pişicher (involuntar?) : în copilărie, arunca în acoperişul bisericii cu pietre; la pension, era sculat de-o doamnă care bătea într-un lighean, ca-ntr-un tam-tam; cînd era vizitat, în această perioadă, de Kogălniceanu, cojocul lui Mihalache se transforma…în minge de fotbal; deşi străbătuse , în repetate rînduri, lumea-ntreagă ( fiind dominat de un rar-întîlnit elan al peregrinărilor inter-continentale), nu se sfia să se declare fericit mai ales la Mirceşti (chiar la Borsec şi Mehadia!); deşi patriot, vorbea şi scria( jurnalele, corespondenţa) mai mult franţuzeşte ; iubea călătoriile cu vaporul, pe mare, în ciuda faptului că avea …rău de mare; cultivă „ o boemă confortabilă, de om bogat”; se căsătoreşta abia la 55 de ani, cu o nemţoaică cu care avusese „legături cvasicasnice”; un cuplet francez îl tachina „Basile, Le facile”; prin 1867, la Nisa, învaţă…limba engleză, cam ca-n piesa de debut a lui Ionesco; „era în stare să stea ani întregi să privească Mediterana”; în 1885, numit ministru la Paris e hrănit aici cu „des Sarmales et de Kifteles, voire meme de la Mamaliga”; nu suferă tăierile de miei şi găini, deşi iubeşte cărnurile afumate; în poezele „vinul liric e amestecat cu o enormă cantitate de apă”; pastelurile = „somnolarea în faţa sobei cu căţeluşul în poală”; poetul era cam friguros, deci „focul în sobă e salutat în frumoase versuri”; ţăranii autorului nostru „trăiesc în euforie ca Paul şi Vir ginie”; sfîrşitul la Zgîrcitul risipitor e…schillerian!; Ovidiu(din drama cu acelaşi titlu) moare cu „viziunea României viitoare”; piesa [ Ovidiu –n.n.] „nu e lipsită de graţie, deşi în stil de vodevil sau de operetă” ; în fine, marele paradox al capitolului: după ce jumătate din el Călinescu descrie (prea) multele călătorii ale lui Alecsandri, în Europa şi Africa, conchide :” autorului îi lipseşte sentimentul geografic!”. Aferim!…