Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

Prejudecăți, etichete, inspirație

gastronomie-bogdan-ulmu-prejudecati-gastronomice

Am fost ieri într-o adunare în care se mirau vreo doi că am scris despre Alexa Visarion, în prefața cărții dedicate lui, fără să fiu ludic. Nu văd sensul mirării: unde scrie că ludicul n-are voie să fie și el grav, când e cazul?

            Asta-mi amintește de un Revelion mai vechi în care gazda i-a prevenit pe invitați că vine și BU, un om spiritual foc și plin de umor. Și că va fi o distracție teribilă.

            N-a fost: când am văzut lumea de-acolo și când am văzut cine mă-nsoțea, mi s-a făcut greață și am fost ursuz toată noaptea, dezamăgind asistența.

            Așa-i și cu arta culinară: toți au senzația că mă duc prin bucătării străine să dau note. Nu! Deși am scris cărți și articole despre gastronomie, deși am filmat vreo 300 de emisiuni tv prin restaurante, nu mă consider un arbitru, în domeniu. Sunt și un consumator atipic (rar să mănânc două feluri, la prânz!), deci faptul că gospodinele tremură când mă au ca invitat mi se pare deplasat.

O spun de multă vreme: bucătăria este scena artei culinare. A artei, nu a fușerelii, nu a corvoadei, nu a cârpăcelii. Iar arta culinară are și ea nevoie de inspirație, cum au celelalte arte.

Am pregătit odată, în Spania, o salată berlineză care nu mi-a ieșit: nu eram în formă. Ce, numai actorul, compozitorul sau poetul să aibă crize de creație? Așa cum un scriitor clasic rupea foaie după foaie (înainte de apariția calculatorului), când nu era în formă, se poate întâmpla ca și Sanda Marin să mai ardă o friptură, nu? Plus că banala friptură nu este ușor de preparat! (deunăzi am mâncat doar un sfert dintr-un steak, deoarece gospodina l-a bătut cu ciocanul de șnițel, înainte).

În treacăt fie spus, proba talentului bucătarului rămân ciorba de burtă și friptura (fie ea din porc, ori vită). Și tot recent am cerut la o crâșmă patru mici (mai mult de patru nu e indicat!), în sânge. Evident, mi-au fost aduși… prăjiți bine.

Altă frază care mă afolează: „eu așa am învățat de la mama!” (spun cu mândrie unele gospodine). Păi ce ne facem dacă mama, săraca, nu avea talent la gătit? Trebuie să duci mai departe nenorocita tradiție a familiei? În cazul acesta e nevoie de luciditate, nu mimetism!

Altă exclamație care mă îndepărtează: „Eu, dacă nu mănânc pâine, nu mă satur!”. Păi și la cartofi, ori la paste, bre?!

Sau: „vreau un meniu cu specific național!”. Care-i ăla? Borș și sarmale? Bine că nu tuslama și șuberek! Borșul e ucrainian (borș înseamnă sfeclă), iar sarmalele-s turcești.

În fine, o să reiau o idee mai veche: despre serviabilitate și spirit negustoresc. Eram la Timișoara și am intrat într-un restaurant mic, ai cărui pereți erau tapetați cu poze ale lui Tito. Am cerut 200 de grame de cașcaval, la scobitoare, să meargă vinul. Patronul a spus că n-are. Am chemat ajutorul de ospătar, i-am dat bani și l-am trimis vis-a-vis, la market, să cumpere. Era greu să se gândească șeful, la soluția asta?

Altădată, mă aflam la Istanbul și mi-a plăcut la culme o scenă dintr-un magazin oarecare: un client a-ntrebat dacă poate cumpăra cu sandwich cu șuncă și castravete. Vânzătorul a răspuns „imediat!”. Și pe loc a făcut acel sandwich, să-și mulțumească solicitantul. Ăsta da, spirit comercial! Nu ca localul acela din Galați, care n-a vrut să-i dea unui coleg cartofi prăjiți cu ochiuri, pe motiv că produsul nu-i în rețetar. Dar ochiurile erau, cartofii prăjiți – de asemenea: care era problema? Că trebuia marcat de două ori?

Vedeți, talentul și ingeniozitatea sunt obligatorii și-n ARTA culinară…