Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

O aniversare și o premiera *

Dintr-o istorie subiectiv/anecdotică a teatrului românesc

Si non e vero…

istorie-anecdotica-teatru-bogdan-ulmu

         Era prin anii 90. La Teatrul Luceafărul, avea loc un dublu eveniment: premiera spectacolului Cică un sultan, odată și aniversarea unei vîrste respectabile a maestrului Ion Lascăr, regizorul montării.

            Atunci am făcut o gafă: în rîndul întîi, l-am  zărit pe marele actor Teo Vâlcu. Neinspirat, i-am zis „Teo, mă bucur că te văd!”. ”Eu nu pot zice la fel…” – mi-a răspuns. Atunci am realizat gafa: Teo era orb, de ceva vreme…

            Înaintea spectacolului, sărbătoritul a ieșit pe scenă și a ascultat cuvinte frumoase rostite de mai multe persoane. Un actor cunoscut i-a pupat și mîna, explicînd că așa se procedează la țară. Nu știam, eu fiind de la oraș.

            PARTEA AMUZANTĂ ACUM VINE: la un moment dat, se suie pe scenă un ins cu aspect rustic, ținînd în mînă un ziar. Ziarul ascundea ceva. Se îndreaptă, șovăielnic, spre Lascăr. Dar cînd îl deschide…nimic! În ziar fusese o sticlă care a căzut mai devreme și sărbătoritul s-a enervat și-a început să-l ocărască pe bietul om.

            Spectacolul propriu-zis a mai fost mai puțin amuzant.

.

            Un regizor nedecis

.

 

  1. 1981. Repetam, la Teatrul din Petroșani, Arca bunei speranțe a lui I.D.Sârbu. Cum teatrul intenționa să mă cazeze în cabină, o actriță milostivă îmi propune să dorm în apartamentul în care stătea ea cu soțul, și-ncă o figurantă. Erau trei camere. Cît am repetat, cea din mijloc am ocupat-o eu.

            Ne simțeam bine împreună: după repetiții vorbeam despre teatru, rîdeam, găteam…

            Mai greu era dimineața: pe la ora 6,30 eram treziți de un cunoscut regizor care, din motive de boală, se culca la orele 21 și se scula la 5. La ora amintită venea la noi în apartament, urlînd „Roșu!”, sau „Dandanache”!…Adio, somn!

            El monta, în paralel, Ifigenia lui Goethe și era dornic să-i împărtășească interpretei noile truvaiuri regizorale. Roșu însemna că luni, să zicem, a decis ca tot decorul să fie vopsit în acea culoare. Marți, Dandanache semnifica faptul că eroul masculin mai vîrstnic trebuia să aducă cu personajul caragialean. Alteori, în funcție de inspirație, striga Cehov, Eunuci, Freud – în funcție de noile idei apărute în dimineața cu pricina.

            Înainte de premieră, a clacat: a fost internat la sanatoriu. La premieră, fiecare s- descurcat cum a putut.

            Critica-l iubea pe regizor și a închis ochii la lipsa de omogenitate a concepției și-a jocului. A supralicitat originalitatea montării.

.

 * articol scris pe data de 27 septembrie 2015.

.

.

Be Sociable, Share!