Pe Rodica Lăzărescu o cunosc …din e-mailuri: deci, deocamdată, pot spune că m-a cucerit simțul ludic și promptitudinea ei în relațiile redacționale (colaborez, cam de un an, la revista excelentă pe care o realizează la Focșani, Pro Saeculum).

            Citind volumul ei recent La ora confesiunilor (editura Pallas Athena, 2015) pot spune că m-a atras și inteligența cu care conduce discuțiile. Intervievați? Personalități consacrate (dacă mi-e permisă sintagma) – acad. Dan Berindei, acad. Răzvan Theodorescu, acad. Alexandru Zub, Tudor Gheorghe ș.a., lîngă nume stimabile, care au acordat, poate, mai rar interviuri: Ioana Pârvulescu, Constantin Severin, Mihai Neagu Basarab, Nicolae Cabel ș.a.

            Devine clar că, un asemenea anturaj livresc atrage prin alonja intelectuală și prin unele dezvăluiri acroșante. Selectez, aleatoriu, doar cîteva dintre dialoguri, căci comentarea tuturor al cere un…serial!

            Ioana Pârvulescu (excelent, cu feeling prezentată în introducere) face cîteva constatări ironice, ori numai amare: „Trăim într-o lume paradoxală: lauda naște nu admirație, ci invidie și ură, binele naște un căscat plictisit. Poate că ar trebui să punem pretutindeni o plăcuță cu Binele strict interzis!”. Mda…

Tot IP mai face o constatare, la care ader cu luciditate: întrebată de unde această triadă București/gazete/Caragiale, la o ardeleancă, răspunde:„ziarele, menite să trăiască o singură zi, țin viața-n ele mai bine și mai sigur decît cărțile. Sunt conserve vii”. Și-n fine, Ioana Pârvulescu mai face o comparație îngîndurabilă (dacă-mi e acceptat termenul): „M-ar interesa o comparație statistică: cîte cărți bune există față de viețile bune?”. Întrebare incitantă, nu? Ca să mă aflu-n treabă, răspund și eu: sigur că-s multe existențe nefericite, dar nici în cărți nu dai numai peste norocoși! Deci, sentința rămîne-n pronunțare, dragă Ioana!…

Dacă e să fac un top afectiv, mărturisesc că interviul cu Ioana Pârvulescu se situează pe locul doi. Pe locul întîi l-aș pune pe Mihai Neagu Basarab. Un vechi amic din tinerețe, de care n-am prea auzit nimic, în ultimele două decenii. Datorez Rodicăi Lăzărescu bucuria de-a mă reîntîlni cu el, prin updatarea bibliobiografiei sale, inserată în volum.

Este un om deștept și cu putere de muncă admirabilă. Este un renascentist și, empatic vorbind, îl admir. Un singur regret am, ca om de teatru: că nu a fost jucat. Dintr-atîtea texte interesante, măcar la un studio experimental ar fi încăput cîteva! Este, probabil, unul dintre motivele emigrării…

Revenind la dialog: vorbind despre maeștrii săi, MNB este un privileagiat – îi numește pe Oscar Lemnaru (un ilustru calamburgiu al secolului trecut, aproape uitat), Petre Țuțea (a fost medicul său de familie 25 de ani! Interesantă informație!), Cioran, Noica, Al. Paleologu și mulți profesori eminenți, pe care doctorul MNB i-a avut la Medicină (Spârchez, Teitel, Pambuccian ș.a.). A propos de învățat, cu autoironie Mihai recunoaște că nu a deprins numai lucruri bune. „Am însă discernămînt critic și-mi dau foarte bine seama ce anume mi se potrivește din lucrurile rele pe care nu încetez să le tot asimilez, oricît m-aș tot pregăti s-ajung în rai”.

Medicul-scriitor conduce acum Biblioteca Română de la Freiburg. În această funcție vrea să demonstreze că „România eternă este o parte din Rai”. Așa să-i ajute Dumnezeu!

Mulțumesc Rodicăi Lăzărescu că …știe să-ntrebe.