Actorul și arta vorbirii scenice

       Pe autoarea cărții de față am cunoscut-o cu mulți ani în urmă, pe cînd intrase la teatrul bîrlădean, în corpul de ansamblu. Mi-a plăcut jocul ei inteligent și, desigur, aspectul fizic agreabil.

Am stat de vorbă de cîteva ori, deoarece vroia să dea la facultate, la Iași, și mi-a cerut cîteva sfaturi. E un om cuceritor, deci nu-i de refuzat.

            Au trecut anii și, uimire!, am văzut-o nu doar absolvind facultatea, ci și …rămînînd ca pedagog în Universitatea de Arte „G. Enescu”. Nu mi-aș fi imaginat o asemenea ascensiune, în numai zece ani. Între timp, în paralel, funcționa și ca actriță în teatrul din orașul natal. Și pregătea doctoratul. Susținut cu brio (am avut plăcerea să fiu președintele comisiei, deci am certitudini).

În fine, aflu că se reîntoarce în viața universitară, predînd la Universitatea de Vest din Timișoara. Dragă mie, deoarece am servit-o cu plăcere, timp de șase ani.

            De-a lungul anilor, am mai citit cîteva manuale similare; nu le pot uita: cele ale  Mariettei Sadova, Cellei Dima, Sandinei Stan, Vasile Moisescu și, mai ales, cartea de înaltă cultură și alonjă filosofică a lui Nicolae Gafton (apărută inițial în serial, în revista Teatrul).

Am predat și eu disciplina! Îi cunosc farmecul și disconfortul. Știu cît de greu e, uneori, să convingi actorii că e indispensabilă devenirii lor profesionale. În multe dintre cronici este constatată, cu neplăcere, vorbirea defectuoasă a histrionilor: uneori, ea e efectul neglijării disciplinei. Alteori însă, de ce să nu fim cinstiți, este vina pedagogului.

Dar  volumele autorilor citați mai sus sunt epuizate; nici în biblioteci nu le găsești ușor! Deci, apariția unui nou op dedicat vorbirii scenice este salutară.

Cu-atît mai mult cu cît am putea spune că Otilia Huzum depășește cadrul autopropus; este vorba aici despre un compendiu de estetică teatrală, cu incursiuni în filosofia teatrului și cu exerciții practice de arta vorbirii. O alcătuire originală, asemenea celei care a creat-o. Și trebuie spus că autoarea nu are experiența scrisului, farmecul scriiturii fiind înlocuit, aici, de seriozitatea și originalitatea cercetării.

Partea întîi  se ocupă de nevoia de creație, cu gînduri exersate și citate impunătoare. Este analizată deci, cu mijloace științifice, nevoia de creație; apoi, se trece la joc – antecamera artei. Studiul pleacă de la primele manifestări spectaculare și ajunge în zilele noastre. Fără a evita secolul XX, secolul de aur, am putea zice, al exploziilor poeticilor teatrale. Doctrine celebre, nume pe măsură: Stanislavski, Craig, Appia, Meyerhold, Artaud, Brecht…Precum și filosofi ai culturii – Rădulescu Motru, Blaga, Vianu, Camil Petrescu, ori oameni de teatru pasionați de teorie, ca Ion Sava, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian.

Pînă să ajungă la vorbire, Otilia Huzum crede că este ineluctabilă lămurirea altor sintagme și concepte din pedagogia artistică: individualitatea creatoare, personalitatea, temperamentul, caracterul, aptitudinile. Se referă și la inteligența rațională și cea emoțională; la Omul-artist.

Convingător, argumentat, împletind gîndurile marilor specialiști, cu cele personale. Interesantă e, la autoarea noastră, echilibrarea respectului față de autoritățile artistice, cu atitudinea necruțătoare față de impostori și atalente. E soluția ideală, chiar dacă confortabilă, întotdeauna…

Partea a doua trece în revistă etapele procesului de creație: a pregătirii, a căutării, a definirii, a execuției. M-a intrigat unul dintre citate; „Actorul care n-are decît vervă și sensibilitate e nebun” (Andreea Perrucci).

Ciudat! Credeam că sensibilitatea cel puțin, este indispensabilă histrionului … sănătos! Iar verva scenică, controlată, este un dar rar oferit comedienilor!

Se continuă analiza individualitații creatoare a actorului; și mi-a plăcut teribil una din definițiile autoarei: „actorul = corpul prin care se transmite sufletul teatrului”. Frumos!. Sau : „omul-actor = identitate & alteritate”. Minunat spus! Și „Operele se susțin între ele”. Just!

Ajungînd la obiectul pe care-l predă, desigur că Otilia Huzum detaliază, elucidînd laconic, dar clar, problemele și etapele desăvîrșirii artei și tehnicii vorbirii scenice: imaginea  prin intermediul cuvîntului! ( preocupare de bază, aș zice); cînd, cum, cît respirăm (lucruri care se descoperă în timp; norocul actorilor este că se pun foarte rar piese în versuri!).

Apoi, ultimele pagini sunt dedicate practicii: exerciții – și jocuri – de încălzire (de gimnastică), exerciții de respirație, de dicție; rostirea diferențiată a  vocalelor și consoanelor; corectarea unor defecte de vorbire: precipitarea, bîlbîiala; vocea și lucrul pe texte de Eminescu, Goga, Coșbuc, Țațomir; rîsul și plînsul; frazarea, accentul;

pauza logică, pauza psihologică; igiena vocală.

Vreau să-mi construiesc încheierea pornind de la un citat din carte: „Cum se face  teatru azi, nimeni nu pare a ști!”(Cătălina Buzoianu). Probabil! Dar prin demersuri precum cel al Otiliei Huzum, încercăm să aflăm…