Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

LAUDATIO: Domini Alexa Visarion

Universitatea de Arte „G. Enescu” din Iași are privilegiul de-a primi în rîndurile corpului său profesoral pe maestrul Alexa Visarion. Ne-a revenit onoarea de-a rosti acest Laudatio. Dar și teama de-a considera că omagiul va fi, pe porțiuni, dèja vu-ist, numele, profunzimea și profuziunea realizărilor valorosului regizor fiind cunoscute de o parte a audienței.
Fiindcă Alexa Visarion este un om de teatru complex: regizor de teatru și film, scenarist, profesor, publicist, scenograf, iar preumblările sale în lumea artei românești – și nu numai – depășesc patru decenii.

alexa
S-a născut la 11 sept 1947 („cînd se instaurase dictatura și se legifera frica”), în Botoșani. Absolvent Magna cum laude al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale” Bucureşti, promoția 1971, clasa prof. Radu Penciulescu. Doctor în Arte, cu Disertaţia Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespearian, apreciată cu distincţia Summa cum laude la Bucureşti, în ianuarie 2001.
Profesor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, 2008 și Tg. Mureș, recent, în mai 2013.
A urmat stagii de perfecţionare în Italia, Rusia, SUA, Franţa.
A pus în scenă, în România, peste 100 de spectacole. A realizat numeroase montări radiofonice la Cluj şi Bucureşti, precum şi scenografia la cincisprezece dintre spectacolele montate. Printre ele : Steaua fără nume, Nocturnele lu’ Leonida, Noaptea bufonilor, Livada de vișini, Astă seară se joacă fără piesă, Pescăruşul, Nopţile regilor, Trei surori, D-ale carnavalului, Woyzeck, O noapte furtunoasă, Barbarii, Năpasta, Meșterul Manole, Unchiul Vanea (în țară) și Neînțelegerea, Dragoste și îndrăgostiți (după Shakespeare), Richard II, Woyzeck, D-ale carnavalului, Unchiul Vanea, Richard III, O noapte furtunoasă (în străinătate – Germania, Suedia, SUA, Islanda, Rusia).
Ca regizor de film, a semnat peliculele Înghițitorul de săbii, Năpasta, Punct…și de la capăt, Vinovatul, Luna Verde.
De asemenea, a participat la Congresul Mondial al Directorilor Şcolilor de Teatru din Peru; a mai beneficiat de călătorii de documentare teatrală şi cinematografică la Londra şi New York; a ținut un Curs Shakespeare la Malmö, Suedia; lucrează la Leiklistarsköli din Reykjavik, Islanda, ca profesor invitat; la solicitarea unor universităţi americane i se acordă o nouă bursă Fulbright, în domeniul filmului. Bursa se extinde până în 1988. Prezintă în acest context, în California, New York şi Boston filmele de lung metraj „Înainte de tăcere” şi „Înghiţitorul de săbii”; face cercetare şi documentare în Rusia – la Moscova şi Leningrad – precum și în Dallas sau Londra.
Stagii de documentare şi studiu, workshop-uri, sesiuni ştiinţifice şi dezbateri artistice în SUA, Mexic, Anglia, Polonia, Germania, Israel, Italia, China, Rusia, Elveţia, Canada, Grecia, Islanda, Serbia, Danemarca, Portugalia, Spania, Brazilia, Ungaria, Bulgaria, Franţa, Peru și… Muntele Athos.
Preşedinte şi membru în numeroase jurii naţionale de teatru şi film.
Activitatea sa a fost distinsă cu Premiul Academiei Române – Aristizza Romanescu acordat pentru întreaga creaţie teatrală şi cinematografică, Premiul UNITER de Regie pentru întreaga activitate, Premiul pentru cel mai bun spectacol şi pentru regia spectacolului Steaua fără nume după M. Sebastian, în cadrul Festivalului Naţional de Comedie, Premiul revistei Teatrul pentru cea mai bună regie, acordat spectacolului Trei surori de Cehov, Teatrul Naţional Timişoara, Premiul pentru cel mai bun spectacol – Woyzeck de G.Buchner, acordat de Asociaţia scriitorilor Cluj, Premiul ATM pentru cel mai bun spectacol al anului (tot) Woyzeck, Premiul A.T.M. pentru exegeza scenică şi filmică a operei lui I.L.Caragiale, Premiul ACIN – Opera Prima, pentru regia filmului Înainte de tăcere, Premiul ATM pentru regia spectacolului Năpasta, Premiul „Opera prima” pentru spectacolul de debut Cartofi prăjiţi cu orice după A. Wesker ș.a.
În fine, Preşedinţia României i-a acordat, în 2002, Ordinul Naţional ,,Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.
Spectacolele și filmele sale au fost laureate la Moscova, Arezzo și San Sebastian.
A mai publicat zeci de studii, precum și volumele Goana pe nisip, Spectacolul ascuns, De la Ziditorul la Zidirea, Cortina de Cuvinte.

*

Alexa Visarion mărturisește, într-una din cărți, că prima școală de deslușire a teatrului a fost vizionarea spectacolelor populare capra, ursul și Jienii. ”Eram puternic, vital, cu o energie nebună. Lipsa tatălui mă fortificase”. Energia a rămas și azi, la fel de vizibilă…
Dintre multele confesiuni, mai alegem una, definitorie pentru implicarea sa în realizarea spectacolului: „Nu pot să exist decît dacă ard pînă la capăt!”. Frumos spus! Și nu mereu comod, pentru cei din jur. Dar artistul nu a fost niciodată preocupat de comoditate…
Sau o altă mărturisire definitorie: „Singurul care mă poate distruge cu adevărat sunt eu însumi!”. Ca-n multe alte cazuri celebre, nu?
Alexa Visarion scrie cu talent! Cu pasiune. Arde în scris, ca și în sala de repetiții. Ca puțini regizori și actori. Și e momentul, poate, să ne oprim, nu pentru prima oară, asupra scuzei unor actori și regizori care cred că jocul pe scenă este străin teoretizărilor. Fals! Marii teoreticieni sunt, cum s-a dovedit, practicienii. De la Stanislavski, trecînd prin Michael Cehov, Artaud și Brecht, ajungînd la Grotowski, Brook, Măniuțiu sau Cătălina Buzoianu, poeticile teatrale s-au născut din experiența și meditația celor ce au creat spectacole.

Ca regizor, AV are obsesii notorii: Caragiale, Shakespeare și Cehov.
Prin clasa a 8-a a înscenat Conul Leonida (va relua piesa, după decenii, la teatrul radiofonic). Apoi, în facultate s-a întîlnit cu Năpasta. Întîlnire importantă, căci va monta piesa de mai multe ori, ba chiar o va și ecraniza. Va vizita întreaga Europă cu ea, aducînd teatrului și filmului românesc binemeritate elogii. „Anca, Dragomir și Ion erau în mine încă înainte să-l fi deslușit pe Caragiale. Năpasta e piesa simplității și profunzimii tulburate de misteriosul ecou al tăcerii”.
Iar în Noaptea furtunoasă propune un unghi nou de atac: o stare de somnambulism. „Piesa este oribila tragedie a mistificării. Adunate într-o cameră de mahala, invadată pentru totdeauna de noroiul ce se revarsă din maidanul lui Bursuc, aceste ființe se devorează într-o ciclică disperare inconștientă. Nu întîmplător, acțiunea se desfășoară noaptea. O noapte ploioasă, de septembrie, cînd totul miroase a mucegai, a stătut, cînd umezeala a uniformizat culorile, cînd iritate de îndelungate ceasuri de așteptare nătîngă, instinctele năvălesc devastator. O stare de semi-somnolență, de slăbiciune neputincioasă, metamorfozată în ferocitate, domină atmosfera acestei prelungite agonii, în care tragedia te face să rîzi, comedia-să plîngi” (Goana pe nisip, editura bybliotek, 2012, p.71). E o viziune originală, profundă, și simpla descriere în cîteva rînduri a spectacolului, te face să-l vezi perfect, printre cuvinte și detalii …cvasi/olfactive.

Alt dramaturg pentru care are un feeling demonstrat în timp este Anton Pavlovici Cehov. „Am luat lecții de scenaristică de la Caragiale și Cehov”. Profitorie tutelă! AV a montat de mai multe ori Unchiul Vanea, Pescărușul, Livada…, Trei surori, ba chiar și prima variantă a piesei Unchiul Vanea, Duhul pădurii (text asupra căruia regizorii nu se opresc niciodată).
A scris și vorbit mult despre Anton Pavlovici. Și-n cazul marelui dramaturg rus a găsit idei noi, proaspete, acroșante. „Toate sfîrșiturile cehoviene afectate de deznădejdea încrederii, dezleagă începutul comediei…FINALUL – start al destinului./…/Amenințarea stă în ființe normale și-n faptele zilnice. Se trag focuri de armă și moartea nu vine. Sinuciderea stîrnește hazul. Pleznesc nervii biciuiți de clipele lucide ale constatării. Și totuși, zahărul îndulcește gura pentru un nou pahar de ceai ” (op cit, p. 77). După cum ușor se poate constata, un dar al regizorului este acela de-a contura un spectacol, în cîteva rînduri. Cuvintele au aici o încărcătură imagistică extraordinară! Au spațialitate!
„Eroii nu știu să trăiască. Și undeva, în Africa, e o arșiță cumplită. Toaca bate și orele trec, toaca bate și orele vin. Această lume-și conturează, surprinzător de firesc, sfîrșitul”. Scrii cinci cuvinte și faci cu ele un spectacol clar, concis, tulburător. Nu este la-ndemîna oricui (mi-amintesc de Aureliu Manea, care și el reușea să-ți arate o montare, în trei rînduri!). Spre exemplu: paravanul; adus de autor pe scenă pentru ca „personajele să se vadă atît de singure. Ele-s importante în explorarea febrilă a imperiului singurătății”. La Yannis Kokkos, crede George Banu, obiectul scenografic dominant e ușa, copacul sau scara. La AV e vital paravanul. Și, cum a arătat într-unul dintre primele spectacole Cehov, pietrișul care scîrțîia sub tălpile eroilor, continuat de zahărul care scîrțîia între dinți, înaintea băutului ceaiului. Cu trei cuvinte –paravan, pietriș, ceai – descrii un spațiu: spațiul cehovian. Pe care uneori, nu-l descoperi în zeci de cărți și sute de spectacole…

În cazul lui Shakespeare, de tînăr căuta raportul subtil între cap și coroană. „Richard II descoperă meditația în spațiul de timp dinaintea sfîrșitului. El trăiește prăbușirea rostului și își poate imagina lumea ca o închisoare, doar privind prin golul coroanei (plastică, emblematică imagine!- n.n.). Oare capul Regelui umplea acest gol – sau vidul simbolic al coroanei chema capul regal, spre supunere?” (op cit, pag 104).
„Regii mor numai noaptea”- crede AV. Și aici găsim puntea posibilă, surprinzătoare, între marele Will și Conu Iancu: căci și la Caragiale, noaptea-i personaj; catalizator; decor preferat…
„Înaintea marilor bătălii, regele shakespearian, singur, mistuit de zădărnicia acțiunii și condamnat la înțelegere, devine om”. Cam tîrziu, cum se știe…
*

Dar nu doar despre piese și autori, regizorul are viziuni revelatoare. Ca orice artist pasionat, condamnat să ardă pînă la capăt, gîndind, experimentînd, definind, schițează o proprie poetică teatrală, în care conceptele sunt re-evaluate în termeni seducători. Vorbind, spre exemplu, despre spectacolul de absolvire, Cartofi prăjiți cu orice, profesionistul face o interesantă mărturisire: „nu l-aș mai putea repeta acum – nu mai am inocența atît de necesară acestui text!” (de meditat: chiar îți pierzi inocența, odată cu trecerea anilor? Sau: dispariția ei este, întotdeauna, un obstacol?).
O personală definiție dă AV și-n cazul regizorului: este egal cu valoarea interogațiilor adresate prezentului. El trebuie să dinamizeze structura textului dramatic, sub raportul reflecției. Astfel, spectacolul devine eliberator de conștiință.
Sau despre teatru: e vrajă. E tăcerea ascunsă în noi. „Teatrul e mai adevărat decît viața, viața e mai puternică decît teatrul – iată reciprocitatea creativă a acestei manifestări plenare umane”. Iar spectacolul pe care îl vedem ascunde un alt spectacol. Acest alt spectacol trebuie să ne intereseze!
Din dicționarul neoficial de termeni-cheie, existent în scrierile regizorului, am mai putea aminti aici și acum actorul, cel ce creează din iluzii, adevăruri; din detalii-entități.
Sau bătăliile teatrale stimulînd și fiind binevenite, desăvîrșind evoluția gustului și perenitatea meditației. /…/ Prea multe voci sterpe dau verdicte și ierarhizează, acolo unde e doar locul gîndului, harului și magiei”; și multe, multe altele, căci prin ceea ce-a făcut pe scenă, pe platoul de filmare, la cursuri, ori la masa de lucru, AV s-a impus demult ca un artist implicat în efortul de cunoaștere și primenire a teatrului și filmului.
Autodefinindu-se sincer, cu acea sinceritate pe care și-o permit numai consacrații, mărturisește: „Frica de ratare, singurătatea care m-a ales ca discipol pentru a mă iniția, momentele de lașitate, senzualitatea dorințelor, sfidarea tabu-urilor, aventura și rezistența la aventură îmi definesc structura și identitatea”(op cit, pag.171). Mărturisire care nu miră, demnă de numele unui creator adevărat.
Și-n continuarea ei, pentru final, aș cita din portretul creionat de Cătălina Buzoianu: „Poate să înceapă mereu, totul, de la zero. Știe să renunțe, ca să poată merge mai departe. Știe să piardă, ca să poată cîștiga. Risipindu-se, de fapt se adună”.
AV spunea că are dorința „de-a iscăli timpul”. Păi, a și-nceput!…

Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea de Arte „G. Enescu”, regizorului și pedagogului Alexa Visarion ne apare ca o consecuție firească a eforturilor sale de a primeni teatrul și filmul românesc, cu nobilul sacrificiu al „arderii pînă la capăt”.