După ce am cîștigat campionatul european de mîncători de șoric (record absolut: 150 cm. pătrați, în 6 ore!), am fost sfătuit să dovedesc și-n scris, că-s mare amator de șorici: mi s-a cerut, de către Asociația hăpăitorilor de epidermă porcină, să trec proba supremă – adică, să-nchin o odă porcului. Premiu? 1 metru pătrat. Tentant, nu?
M-am așezat în fața colii imaculate. Am deschis stiloul (așa încep cam 80% din proze, atunci cînd autorii vor să deducem că n-au talent). Am scris titlul. Și…rău am făcut! Că orice vers așternut, ori mi se părea stupid, ori plagiat.
Vă dau cîteva exemple, rușinat de propria-mi bicisnicie, dar mîndru că măcar pot fi sincer.
„O, porc ce-mi bucuri Ignatul/ești gustor cum nu e vreun altul!…”: e desuet acel „O”. Și-apoi, Ignat se numește socrul meu.
„Ce-mi placi tu mie, animal de companie!”: ce companie? Poate-n farfurie! (na, că-mi ies rime, cînd nu-mi propun!). Plus că fidela-mi cățelușă deja se uită chiorîș, la mine…
Să-ncerc ceva istoric, solemn: „Porcule, Măria ta, tu în coteț nu mai sta!” – sună cunoscut însă, nu?! Poate chiar impietant…
”Porcușor cu coadă creață/ce-mi furi rața din coteață?”: am mai auzit o variantă, asemănătoare…
”De rupi din porc, cît de-o pingea, ce-i pasă lui Ghițuș de ea? De un` știi cît colesterol, zace în ea?”: nu, șchioapătă prozodic…
„Efemeridă cu șoric, ascultă-mi oda ce-ți dedic!”: da ce, parcă el înțelege românește?!
„Purceluș, purcel pitic, ninge peste tine/hai, la mine în cuptor, unde-i cald și bine!”: e cinică! În plus, o știu din copilărie…
Am vrut să-mi numesc oda „Un porc între oameni”, dar ceva asemănător a scris Camil Petrescu. Ori, „Laudă porcului!”, dar mă trimitea la Arghezi. „Porcul pe acoperiș fierbinte” aducea a Tennessee Williams…„Șase porcine în căutarea unui abator”: n-o avea și Pirandello? „Pe porcul liniștit” scrisese Șolohov…„O scroafă furtunoasă” – mirosea a Caragiale…„Trei purcei”: nu, a scris-o Cehov…„Porcine bolnave” – Breban, toată ziua!
Morala: geaba ai cultură, dacă-ți lipsește inspirația!…