Am ajuns la Viena spre seară. Am luat taxiul pînă la hotel (unul central, de patru stele, chipurile!), ne-am refrișat, am împodobit un brăduț (era 23 decembrie!) și am plecat spre spectacolul – concert al celebrului Bolschoi, în sala principală de concerte a Vienei. Teatru mare, impunător, cu multe garderobe și scări, cu un bufet bine-venit (acesta din urmă, un punct de atracție serios, și frecventat, înainte de spectacol; am regretat iarăși, după ce am văzut bufetele teatrelor din Oslo, că la noi a dispărut acest frumos obicei: al prelungirii discuțiilor despre spectacol, la bar).

Bolschoi Don Kosaken, ceea ce vedeam în ajunul ajunului Crăciunului, beneficia de aportul multor soliști vocali formidabili, dar și al unor dansatori care își etalau virtuozitatea în celebrele mișcări cazacești, spectaculoase. Reprezentația beneficia și de proiecții pe fundal, uneori redundante, alteori – oportune. Reacția sălii – mai mult decît bună. Publicul includea, pe lîngă localnici, mulți ruși și moldoveni care lucrau în capitala Austriei (rîndul din spatele nostru vorbea numai românește).

În prima parte, cîntăreții erau așezați ca un cor, pe două rînduri, din care se desprindea cîte unul, își făcea numărul la rampă și se-ntorcea la loc. Era și o prezentatoare care vorbea germană și elucida publicul asupra titlului lucrării și a numelui solistului (cam trăgea de timp, venind mereu din culise, pînă la microfon). Un cîntec de sezon, în limba germană, era cîntat și de spectatori, dirijați de un domn sobru, cu codiță. Valsul lui Șostakovici (cîntat doar la baian!) a avut un succes previzibil – fiind știut feelingul vienezilor pentru acest gen muzical. În treacăt fie spus, acest minunat vals, riscă să se banalizeze prin ubicuizare…

La un moment dat, inevitabil, reprezentația era pîndită de monotonie, cu toate eforturile de ecleraj și coregrafie cvasi/acrobatică. Și chiar dacă, după pauză, interpreții își schimbaseră costumele. Chiar și instrumentiștii (mi s-a părut că suna remarcabil orchestra aceea alcătuită din numai cinci muzicanți! Părea o orchestră de amploare, toate partidele fiind reprezentate în cele cinci instrumente!).

Dirijorul, infatigabil, a dat din mîini cu folos, peste două ore: era un om în vîrstă, chel, dar (cum am mai spus) cu o nostimă codiță alcătuită din firele de la spate. Am crezut că el e fondatorul ansamblului: nu, acesta a apărut  spre final, a cîntat la baian și a spus două glume. Senzația mea era că băuse puțin. Dar cum zicea cîndva Boris Elțîn, nu-i rus să nu fie născut din votcă…

Sala nu era ideală pentru spectacole, dar nici nu era o sală de teatru, ci doar una de concerte. Decorația parcă abunda în foiță de aur, frizînd kitschul. Interesant, spectatorii nu ocupau doar fotoliile paralele cu rampa, ci și pe cele așezate lîngă pereții sălii – deși arhitectura sălii nu era  elisabetană.

Și ca să vedeți ce mică e lumea: cînd am ajuns în cameră, la hotel, am dat drumul televizorului – era un concert de ajun de Crăciun, inregistrat …în aceeași sală! Și-n plus, cînta în limba romînă o solistă din Republica Moldova.

Am băut un whisky adus din țară, în fața ferestrei, și nu-mi venea să cred că străzile sunt atît de pustii, în centrul Vienei, la ora 23, în ajunul ajunului Crăciunului…