Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

Pippo Delbono: Un artist care și-a „pierdut” numele…

            … Observă George Banu în prefața cărții Teatrul meu a lui Pippo Delbono (concepția cărții – Myriam Bloedė și Claudia Palazzolo). Regizorul italian rămîne Pippo, spre deosebire de marele Will, care rămîne Shakespeare.

Născut în 1959 în Italia, artistul a debutat în 1987 cu Vremea asasinilor, montare despre care criticii au scris destul, în timp, iar spectatorii sunt și azi prezenți în sălile în care se joacă. Compania sa a fost înființată în 1986, împreună cu actorul argentinian Pepe Robledo; ca actori, Pippo folosește, pe lîngă profesioniști, indivizi marginalizați, sociopați care, în aparență, n-au ce căuta pe o scenă profesionistă: emblematic mi se pare  Bobò, un surdomut de 70 de ani, care a stat …45 de ani într-o clinică psihiatrică (amuzant e că nucleul actualei trupe conține histrioni cu nume… clovnești: Pippo, Pepe, Bobo). I se alătură Nelson, ex-boschetar, Armando care se deplasa în cîrje, Gianluca diagnosticat cu sindromul Down… În La rabbia jucau deținuți, iar în altele – „actori” recrutați de pe stradă. Cu asemenea interpreți, pare  miraculoasă ascensiunea lui Pippo Delbono!

Eclectic, voit fără stil, teatrul de care vorbim juxtapune melodii rock și dansuri populare, ecouri din războaiele de gherilă, ori influențe din filmele lui Costa Gavras, Kurosawa, Pasolini (filmul lui preferat – Evanghelia după Matei: „în el regăsesc totul – viața mea”, spune regizorul) și Beckett. E un teatru popular („nu iubesc teatrul de introspecție”).

Se formează ca artist sub influența lui Cieslak, Kantor și-a Pinei Bausch. Elocvent pentru perioada de început mi se pare un fragment din notele de intenție la Il tempo  degli assassini: „Două povești paralele. Ideea de-a-l ucide pe cel pe care-l iubești. Imitații după Blues Brothers. Parodii. Imitații după Stan și Bran. Paradă de music-hall. Jocuri cu publicul. A spune povești. Un om moare dintr-o lovitură de stat. Altul poate muri din cauza unei supradoze” (p.33). Dacă un student la regie de la noi ar prezenta un asemenea proiect, în anul III, probabil că n-ar lua examenul…

            Dar Pippo nu a fost interesat niciodată să studieze. Sau n-a reușit. E, într-un fel, un autodidact. Idem, actorii montărilor de început (care erau plătiți,  în…vin!). Dar mai tîrziu, a înființat o școală de teatru diferită de cele etatizate, pe gustul lui. O școală în care explică, seducător: cuvîntul e masculin, gestul e feminin. Interesant! Și nu vrea să monteze Goldoni, vrea să consacre un Goldoni al mileniului trei.

Încă ceva: omul de teatru reia, de la spectacol, la spectacol, replici, idei, truvaiuri, cîntece care-i plac. Într-un singur spectacol n-a jucat: Esodo. De altfel, crede că e singurul care s-ar putea juca în teatre tradiționale, de tip MHAT.

Nu crede-n spectacolul terminat, pînă la premieră: îi și avertizează pe critici că s-ar putea să vizioneze o reprezentație nefinalizată.

            După spectacolul de debut au urmat o serie de reprezentații cunoscute în lumea teatrului italian și nu numai: Zidul, Henric al V-lea (singura montare care are la bază un text cunoscut) , Furia, Cloșari, Itaca, Război, Exod, Liniștea, Urlet, Povestiri din iunie, Minciuna ș.a (de observat că lipsește, de multe ori, articolul hotărît).

Pippo a semnat și regia unor pelicule cinematografice, ori a apărut în mai multe cărți ca autor, ori personaj. E un regizor care a cunoscut faima destul de recent (în 2004-2005) și care are obsesia suferinței sale, precum și a celor din jur. A singurătății iubirii. Face apel la emoție, cerînd actorilor să meargă-n inima ei, dar și să se retragă, periodic, pentru a nu o devaloriza.

Despre adevăr? Trebuie exprimat prin metaforă, altfel vedem un reality-show. Este frigid în fața erudiției, pe care o consideră…un handicap (sic!).

Despre suferința personală, e dramatic să amintesc că Pippo  a fost descoperit ca seropozitiv: o vreme, n-a putut lucra nimic, fiindcă era sub semnul durerii și al angoasei. Printr-un miracol, și-a revenit. Din fericire. Boala însă, evident, i-a marcat dominanta tematică a reprezentațiilor sale…

Același George Banu, citat la început, rezuma limpede temele predilecte ale omului de teatru, așa cum apar ele în Teatrul meu:„…e o carte foarte importantă și în măsura în care, citind-o, înțelegem de unde vine toată această povară a suferinței, care are legătură și cu boala, și cu moartea, și cu violența despre care vorbește teatrul său. Ceea ce vedem în spectacolele sale nu e numai acest monolog al lui Pippo, în egală măsură sfîșietor și seducător, căci el e înconjurat de persoane care au un handicap, care sunt un fel de imagine bolnavă a lumii ce se expune, o lume reunită de Pippo pe platou /…/ Relația esențială – cea dintre monologul lui Pippo și coralitatea lumii” (p.7).

De văzut și din sală…