Adresa de e-mail:

contact@bogdanulmu.eu

Dialog neconvențional cu Andrei Șerban (III)

–          O altă întrebare, poate nu prea plăcută…

–          Nu contează. Spuneți!

–          Eu credeam, cînd am auzit că veniți aici, că faceți Indiile la Operă și Troienele la Național, cum ar fi fost normal. De ce n-a fost posibil?

–          În primul rînd, a fost ideea Beatricei. Troienele au împlinit 40 de ani.  Brook scrie în Empty space că nici un spectacol nu durează mai mult de cinci ani: timpurile se schimbă, vine o altă generație…Pentru mine, ce spune Brook, e religie. După cinci ani, Ellen Stewart îmi zice: vreau să reluăm Trilogia. I-am relatat părerea lui Brook: i-am spus că n-o să mai vină nimeni s-o vadă. A ținut-o pe-a ei. S-a jucat 25 de ani, continuu.

Acum stau aici mai mult fiindcă am vacanță de la Universitate. La noi, la fiecare șase ani ai un semestru liber, plătit. Cînd Beatrice m-a invitat să montez, m-a întrebat dacă pot face două proiecte, că vrea neapărat și Troienele. Zic, la Operă? Cu soliști de Operă? Și pe cine mai interesează, azi? E în cărți, spune ea, studenții citesc despre montare, dar n-o văd. Nu e important s-o cunoască, pe viu? M-a convins. Acum, făcînd-o la Operă, am constatat că spectacolul te atinge și prin cîntec, nu doar prin replici. Troienele nu-i spectacol de Operă, cum nici Indiile nu-i: e teatru cu muzică. E teatru total. Și Troienele e teatru total, dar în alt fel. Lucrînd cu cîntăreți de Operă, mi-am dat seama că printre ei sunt actori foarte buni. O să fiți surprins la premieră!

–          Mă bucur. Lucrați cu aceeași echipă?

–          Cu aceeași.

–          Și figurația? Și corul?

–          Aceiași.

–          Tot multă lume? Că la Naționalul bucureștean știu că erau mulți, și din afara teatrului…

–          Mai multă.

–          Nu v-a fost greu, la casting?

–          Nu. Am venit cu Cristian, dirijorul de la Indiile. N-ar trebui să spun asta pînă nu văd reacția publicului, dar am impresia că acest spectacol, după 40 de ani, încă șochează. Nu va apărea ca un spectacol de muzeu al avangardei din trecut. Sper că va apărea la fel de direct și șocant ca acum patruzeci de ani…

slide1

–          Sunt convins. El a șocat și la New-York, și la București

–          …și-n încă 30 de țări, unde a fost dus!

–          Spuneți-mi acum ceva despre Unchiul Vanea făcut la Cluj. Fiindcă Cehov e una dintre pasiunile mele. Mi s-a părut extraordinară folosirea sălii ca scenă, plasarea actorilor în locuri surprinzătoare. Mergeți pe surpriză și șoc, cum ați mai declarat. Cum v-a venit ideea spațiului alternativ, la piesa lui Cehov?

–          Mai făcusem Unchiul la LaMamma, cu Josef Chaikin și cu Murray Abraham…

–          L-am văzut în Amadeus și alte multe filme!

–          Ei erau Voinițki și Astrov. Și-acolo era un fel de hangar imens, iar spectatorii stăteau la balcon și priveau în jos. Iar jos era un labirint de coridoare, cum spune și Serebreakov: „Casa asta are 26 de camere, te pierzi în ele!”. E un sentiment de alienare, e o casă prea mare în care nimeni nu locuiește. La Cluj, mă gîndeam cum să-l fac, fără să mă repet. Nu-mi veneau idei. Stăteam pe scenă, la un spectacol al lui Măniuțiu, ori Tompa (tot publicul era așezat pe scenă), pe gradene, în ultimul rînd, și mă gîndeam ce frumos se vede sala, de pe scenă! Și mi-a venit ideea să joc și sala: suntem în teatru, teatru în teatru; nu e realismul lui Stanislavski, ci intrăm în Meyerhold. Actul întîi, actorii sunt în sală. Actul doi, furtună de noapte, cușcă; actul trei, salon; actul patru – noroi și ploaie. Am intrat altfel, adînc, în sufletul personajelor, dar i-am făcut și pe spectatori să-nțeleagă că fac parte din lumea piesei. În final, la aplauze, actorii pleacă iar în sală. Cred că am reușit aliajul perfect, de Stanislavski și Meyerhold. Aici l-am făcut mai bine, fiindcă ei jucau realist, într-un decor surrealist.

–          Apropos de Cehov: cînd ați vorbit de Hedda dvs., de tabloul generalului Gabler dominînd scena, eu m-am și gîndit la Trei surori, și ele fiicele unui general ilustru. Obsesia mea de iubitor de Cehov: dați-mi o motivație la faptul că cele trei surori nu pleacă la Moscova. Am și eu una, dar mă interesează a dvs. Osip Mandelstam a spus cîndva, ironic,„Să punem mînă de la mînă să le luăm un bilet fetelor ăstora!”.

–          Nu cred că trebuie să le dea cineva bani de bilet, ele au bani, pot pleca oricînd. Dar nu o fac pentru  că Moscova e un oraș foarte mare, acolo ele s-ar pierde, n-ar mai fii fetele generalului. Acolo sunt mulți generali. Ar fi niște femei oarecare, pe cînd aici, în mica provincie sunt vedete locale, staruri. E un fel de-a te minți pe tine însuți: „dacă plec, viața mi se va schimba!”, dar n-au curajul, fiindcă acolo vor fi anonime. Nu sunt îndrăgostit de ele, le-nțeleg, mi-e milă de ele și eu sunt ca ele, dar e un amestec de vanitate și credință-n minciuni frumoase. Crezînd în minciuni frumoase viața nu se aranjează. Nu vor să vadă adevărul. Adevărul e că Irina așteaptă prințul ideal care va veni de la Moscova s-o ia, și cînd dă de acest nenorocit de Tuzenbah care moare pentru ea, îi spune „Nu te iubesc!”. Dacă zicea „Te iubesc!”, el anula duelul. În spectacolul meu și ea-l iubește pe Solionîi, dar îi e frică de el. E o fată frumoasă, inteligentă, da-și ratează viața: a cui e vina? A ei. Nu reușește să se deschidă spre viață.

Olga e îndrăgostită de Verșinin, peste cap. Verșinin e iubit de toate femeile. E un superficial care merge cu garnizoana. Dacă o iubea pe Mașa cu-adevărat, ar fi putut divorța – existau divorțuri în sec. XIX. Mașa e îndrăgostită de ideea de dragoste…Repet, nu e îndrăgostită de Verșinin, ci de ideea de dragoste…

–          Dar ce credeți, colonelul e un seducător, ori un caraghios, cum l-au prezentat alții?

–          De ce să fie un caraghios? E seducător, dar un superficial, un om slab, sub papucul nevestei. Nevasta-l cheamă mereu acasă, și el se duce. Iar surorile se-mbată cu minciunile frumoase – și Moscova e una dintre ele, și pînă nu retezi minciunile frumoase, nu vei putea trăi cu-adevărat. Asta repetă Cehov, în fiecare piesă. Trăim în iluzie și nu în realitate, fiindcă realitatea e groaznică. Și pentru noi realitatea nu-i frumoasă întotdeauna, deci și noi suntem ca ei.

–          Ați montat piesa la Budapesta, nu?

–          Da, la Teatrul Național. Unde am mai făcut și Îngeri în America.

–          Vă mai întreb ceva: ați lucrat cu două trupe maghiare – una-n Budapesta și alta în Cluj. Bănuiesc că există o diferență, cît de mică, între ele…

–          În ce sens?

–          Structura actoricească este diferită la actorii formați în Ungaria? Sau vi s-a părut că au aceeași școală?

–          Sunt  diferiți radical de actorii români; au ceea ce nu au actorii de limbă română…

–          Bănuiesc: disciplină și ambiție…

–          Se concentrează pe proiect total. Eu credeam că doar cei din Cluj, fiindcă nu au tentații – film, televiziune, reclame, soap-opera. Pe ăi din București nu poți conta, tot timpul spun că au familie și se duc la ciubuc. Eu colaborez cu Bulandra fiindcă este un teatru privilegiat. Eu n-aș mai lucra la Național în ruptul capului, fiindcă am aflat că există niște orori de programe: cei  mai importanți regizori au acolo probleme. Radu Penciulescu a venit să monteze Macbeth (cu Caramitru și Valeria Seciu) și-mi spune:„Nu pot să cred că la vîrsta mea, 80, văd niște tineri actori care vin și-mi spun că ei mîine nu ajung la repetiție fiindcă au un Radio sau filmare tv. Și trebuie să se ducă, fiindcă-s prost plătiți la Național.

Eu nu pot lucra în aceste condiții. Ungurii, chiar și marii actori, și ei solicitați înafara teatrului, o dată nu mi-au cerut acest lucru! Am o mare admirație față de ei. Aș vrea să pot spune asta și despre actorii români: au talent, dar și o atitudine rușinoasă, din păcate. Lipsă de dragoste față de profesie, lipsă de demnitate și de respect față de colegi, regizori, directori.

            (va urma)